Cum m-am îndrăgostit de Brașov la a treia vedere

Ani de zile Brașovul nu a fost altceva pentru mine decât un simplu punct de tranziție. O gară în care trenul zăbovea mai mult în drumul Câmpia Turzii - București. Nu l-am luat niciodată în serios. Aveam o voce ascunsă în minte care îmi spunea că nu poți lua prea în serios un oraș pe care îl invadează bucureștenii după plac, în fiecare weekend, în doi timpi și trei mișcări, un fel de extensie a văii Prahovei, dar mult mai neinteresantă, pentru că pe muntele adevărat nu se urcă de-acolo.

Undeva în creierul meu există o preconcepție conform căreia, pentru ca un loc să îți creeze o senzație reală de evadare, să simți că ai plecat undeva, acesta trebuie să fie semnificativ diferit de cel din care pleci și să bifeze o combinație de factori: să fie destul de departe, cu oameni cât mai diferiți de cei pe care îi vezi zilnic, cu un relief deosebit, cu atracții speciale, etc. În acest sens, Brașovul nu părea să promită mai nimic.

Așa se face că până în 2015 am călcat prin Brașov doar de două ori, în timpul unor excursii în liceu, iarna, ambele fiind vizite de foarte scurtă durată, de ordinul orelor, petrecute strict prin centru și mai mult prin restaurante. Nu m-a impresionat în nici un fel. A treia oară am trecut pe-acolo în mai 2015. Tot în tranzit, de data asta dinspre Râșnov, având câteva ore la dispoziție. Nu știu ce s-a întâmplat atunci, o fi fost din cauză că era vară și arăta altfel, dar cu ocazia asta a reușit să mă cucerească.

Brașovul e locul în care jumătatea mea ardeleană și cea constănțeană se îmbină la fix, și, ca un făcut, Brașovul și Bucureștiul împart distanța Câmpia Turzii - Constanța în trei segmente aproape egale. Nu mi s-a părut că orașul ar arăta prea bine. Are o grămadă de case coșcovite, nefericite și neîntreținute și străzi care parcă plâng. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă arhitectura e specifică locului, are un aer de Constanța, și nu în sensul bun. Dar este ceva acolo, probabil în aer, probabil în relief, care mi-a dat un sentiment de prospețime, de deschidere, de energizare, de sănătate, de voie bună, de culoare, de ceva greu de definit, benefic.

Mai are și altele în comun cu Constanța. În mod normal nici în Brașov nu suferi vara în așa hal încât să-ți vină să-ți smulgi pielea de pe tine de caniculă, iar când totuși se întâmplă, nu e atât de des ca în restul țării. Pe lângă asta, Brașovul are și el acea excentricitate ciudată pe care o găsești și în Constanța: centrul vechi, locul major de interes, nu e de fapt în centru, ci la margine de oraș. Centrul Constanței (sau ce-a mai rămas din el) intră în mare, centrul Brașovului intră în munte. Poate de asta am un sentiment ciudat de acasă și de-asta e și tentația de a mă reîntoarce. Chiar dacă e atât de aproape, chiar dacă nu e întreținut cum ar trebui, are o arhitectură care îmi e foarte familiară, și nu simți că ai plecat într-o excursie veritabilă, e un oraș în care ai ce face, ai pe unde umbla și, cel mai important, poți să iei aer și să simți în jur verde. Ești în oraș și în același timp în natură. Simți că de la munte încolo se deschide o poartă spre lumea mare. Lumea aia în care există forme de relief, nu doar câmpie lucie, vegetație adevărată și nu doar gazon, și animale sălbatice, nu doar de companie.

Pe lângă asta, la acea vizită scurtă am avut și un sentiment straniu, ca și cum n-ar fi toate lucrurile la locul lor, și mi-am dat seama târziu despre ce era vorba. Teoretic eram în Transilvania. Arăta a Transilvania. Mirosea a Transilvania (da, n-aveți decât să râdeți, pot să jur că Transilvania are un miros anume). Dar ceva lipsea totuși din peisaj ca să îl facă complet autentic. Nu suna a Transilvania. Mi-am dat seama uimită la un moment dat că oamenii nu vorbeau cum trebuie. N-aveau accent. Și am avut revelația faptului că brașovenii pe care îi cunoscusem eu nu renunțaseră la accent după mutarea în București, cum crezusem până atunci, ci pur și simplu nu-l avuseseră niciodată. Ei vorbesc la fel ca în sud.

A fost un șoc extraordinar. Da, știu, Brașovul e leagănul limbii române. Prima școală românească. Vorbirea cea mai curată. Și – oroare! Sună exact ca în București!!! :)) Cum eu vin din zona Clujului, fără să mai fi pus piciorul vreodată prin Brașov (dar prin Mureș, Sibiu, Alba, Sălaj, Bihor, Timiș, da), mi-am închipuit mereu că, din moment ce Brașovul e în Ardeal, trebuie să se vorbească și acolo ardelenește. Ba mi-am mai format și convingerea că vorbirea ardelenească trebuie să fie cea mai autentică și că ce se vorbește în sud e varianta ei diluată, care și-a pierdut muzicalitatea. Se pare că m-am înșelat.

După cele câteva ore din mai, în care am apucat să vad o nimica toată, am mai dat o tură în iulie, sâmbătă-duminică. Canicula era atât de gravă, încât nici acolo nu am scăpat de ea, și a fost atât de rău încât la un moment dat am zăbovit vreo oră și ceva pe traseu în parc, la umbră, fiindcă nu mai aveam forță să continui drumul. Așa s-a făcut că și tura aceea mi-a ajuns abia pe o măsea și n-a fost prea satisfăcătoare, prin urmare am hotărât să deschid sezonul de plimbări 2016 cu restanța supremă din 2015. De data asta plec de vineri, așa că sâmbătă voi avea ziua full. Planul e să umblu mult, mult, să iau la picior o mulțime de străzi, să urc până sus pe Tâmpa, să fac ceva shopping pe unde nimeresc (dar neapărat și la magazinul cu țoale asiatice din centrul vechi), și niște poze care să iasă ca lumea. În mod normal când plec undeva fac poze automat, reflex, la orice apuc, oricum apuc. Acum vreau să schimb tactica și să țintesc ceva anume. Și abia aștept să văd cum arată orașul primăvara. Dacă merge totul conform planului, ne revedem cu poze săptămâna viitoare. Și cu ceva despre Brașovul invizibil.