Captain America: Civil War e festinul Marvel suprem

Au trecut patru zile de când am văzut Civil War și ecourile bătăliei încă îmi mai răsună în urechi. Chiar nu glumesc. A fost cea mai antrenantă desfășurare de forțe supereroice pe care am văzut-o vreodată. Așa o densitate de supereroi pe metru pătrat nu mai găsești decât în X-Men (pe care o să îl văd sâmbătă), dar acolo are alt efect, mai puțin impresionant, pentru că X-Men au fost mereu împreună și m-am obișnuit cu ei așa. Avengerii au fost întâi eroi pe cont propriu care s-au strâns în timp și cumva e mai mare bucuria când îi vezi laolaltă în cadru.

Filmul a fost tot ce mi-am dorit și încă ceva mai mult. Sigur, am simțit lipsa lui Thor și a lui Hulk, dar s-a putut și fără ei și s-a putut foarte bine. Sper să îi revăd totuși cât de curând.

Pentru mine povestea din Civil War a fost o noutate completă. Enciclopedia Goran (adică colegul meu de Secție, Vali Goran) m-a informat că e vorba de o poveste din comics, care a fost schimbată mult în film. Evident, eu n-o știam și nici nu m-am interesat să aflu despre ce e vorba înainte. Nu văzusem nici un trailer. De fapt, nu băgasem de seamă nici măcar cum arată afișul filmului până am ajuns la film. Mie îmi place să mă uit la filme fără să știu mai nimic despre ele înainte, e o experiență mai de impact. Iar Civil War chiar a avut impact puternic.

Nu știu de voi, dar eu una sunt sătulă să aud lumea spunând cum filmele astea nu sunt artă, ci doar entertainment, doar o grămadă de explozii și atât, cum nu transmit nimic, cum nu te fac să gândești șamd. Da, există multe filme tâmpițele cu supereroi, sunt destule care par doar niște desene animate, și na, până la urmă, multe din ele chiar au fost și desene animate înainte să devină filme. Am crezut o vreme că de la Dark Knight încoace prejudecățile astea o să mai dispară. S-ar părea că m-am cam înșelat. Aș vrea să remarc însă faptul că Civil War chiar pune niște probleme.

Ca să nu vă aiuresc vorbind despre niște personaje pe care nu le cunoașteți, haideți să vă explic cine e capul răutăților: în primul rând Steve Rogers = Captain America (pe scurt, Cap), ăla cu costumul albăstriu ridicol și cu scutul inspirat de steagul american. Tony Stark = Iron Man, pe care dacă nu îl (re)cunoașteți probabil ați trăit într-o grotă cel puțin în ultimii 8 ani. Steve e liderul echipei, Tony e semi-retras (teoretic nu mai activează pe teren). Echipa se bate cu diverși răi și salvează lume, dar produce și victime colaterale în cursul misiunilor. Omul de rând nu înțelege exact ce și de ce fac ei acolo, în special dacă ajunge să sufere pagube ca urmare a exploziilor provocate de bravii luptători. Mai adăugăm și faptul că omul se teme în general de ceea ce nu cunoaște, nu înțelege și nu poate controla și ne trezim cu un tratat semnat de vreo sută de țări prin care Avengerilor li se propune/solicită să își cedeze autonomia, să renunțe la statutul de organizație privată și să opereze în limitele trasate de guverne prin tratat. Aici se produce primul rift: Tony îi îndeamnă să semneze, Steve refuză să o facă. O vreme lucrurile sunt în ceață, pentru că nu e clar ce se alege de echipă în condițiile în care unii-s hăis și alții cea, și fix ăsta este momentul perfect ca inteligența criminală (un Daniel Brühl care își demonstrează din nou talentele de poliglot) să arunce în mijlocul lor mărul discordiei, de data asta în persoană fizică. Enter Bucky Barnes. Cea mai importantă persoană din viața lui Steve.

De aici încolo avem o poveste realmente serioasă despre manipulare, despre exploatarea slăbiciunilor altora, despre încredere vs teamă față de potentiale consecințe grave, idealism vs. pragmatism, despre vinovăție vs convingerea că ai făcut mereu tot ce ai fost în stare să faci mai bun la momentul respectiv, despre de unde și până unde e fair să îți asumi responsabilitatea și să plătești pentru niște daune și în ce mod, sau chiar ce înseamnă până la urmă să îți asumi responsabilitatea și alte lucruri de genul ăsta.

Sigur, totul e presărat cu umor, cu fugăreli și cu bătăi care-ți iau ochii. Eu i-am căscat până mi-au ieșit din orbite, m-au durut și am lăcrimat intens de oboseală, dar am savurat fiecare secundă. Am râs mult, cu poftă și cu drag. Avengerii mă fac mereu să zâmbesc și să râd și ăsta e unul din motivele pentru care țin atât de mult la ei. Dar față de alte filme de gen, Civil War te împinge cu atât mai mult să iei o poziție personală cu cât confruntarea nu se mai duce conform schemei clasice bine vs. rău, unde și unul și celălalt poartă o etichetă lipită de frunte pe care scrie cu majuscule bold care cine e.

Sigur, îl avem pe Brühl cel malefic (personajul se cheamă Zemo și nu mai știu cum), dar așa zisul război se duce între două viziuni, între două variante de a răspunde la o provocare, între logica lui Rogers și impulsivitatea lui Stark. Da, mă refer la logica, ba chiar la înțelepciunea Căpitanului, deși a căpătat în scurt timp o motivație personală foarte puternică, pentru că el luase deja o hotărâre în privința tratatului înainte să apară și motivația personală. Și pentru că, de fapt, Cap are ceva în plus față de logică. Nu e doar un om foarte inteligent, are un fel de idealism combinat cu o doză de înțelepciune combinat cu o intuiție foarte puternică, iar ceea ce îl face pe el supererou e fix mixul ăsta. Mușchii lui sunt o adăugire, o extensie artificială, la fel ca scutul. Mi-a lăsat impresia asta încă din primul lui film. Doctorul ăla care îl transformă împreună cu Howard Stark și pe care am uitat cum îl cheamă îi dă de înțeles că motivul pentru care a fost ales el și nu altul e caracterul lui. Un lucru foarte valid, de altfel. Dar pe lângă asta, mai are ceva, acel mix minunat, în care intuiția joacă, cred eu, un rol foarte important. Chiar dacă rațiunile lui nu sunt evidente, chiar dacă logica (pe care o stăpânește) spune uneori altfel, el pur și simplu știe, simte ce are de făcut. Și simte bine. Știe când să aștepte, când să se arunce înainte, când să creadă și să nu creadă ceva sau pe cineva. Cumva aproape că vezi cum încrederea, speranța, dorința lui... pe scurt, cum forța lui imaginativă este ceea ce face lucrurile să se întâmple. Ea a fost cea care l-a băgat în armată, cea care l-a făcut să iasă în evidență și să fie ales el pentru experiment, cea care l-a făcut să-l regăsească pe Bucky atunci când armata îl dăduse pierdut, cea care l-a făcut să-l regăsească a doua oară pe Bucky atunci când spălarea pe creier și condiționarea l-ar fi catalogat și ele pierdut...

Aici eșuează Tony Stark. Spre deosebire de Căpitan, el e de multe ori omul impulsului și chiar atunci când pune logica (pe care și el o stăpânește) la treabă, e mult mai susceptibil la eroare pentru că nu se poate detașa suficient de partea emoțională cât să vadă destul de departe. Și sigur că dă chix. De multe ori. În condițiile astea, s-ar putea să sune puțin ciudat să declar că eu aș fi luat partea lui Stark, dar până la urmă, noi de obicei ne alegem liderii cu care ne identificăm mai ușor, nu-i așa? Am toată admirația și simpatia pentru Captain, dar tot Iron Man mi-e cumva mai aproape de suflet. Nu știu cum e Cap în viața lui particulară, dacă a apucat să își creeze așa ceva, dar sunt destul de convinsă că trebuie să fie mult mai amuzant s-o arzi cu Tony cel jucăuș în casa aia minunată, relaxat, înconjurat de cele mai grozave gadgeturi și inteligențe artificiale, cu muzică faină, ș.a.m.d. (Steve nu poate nici măcar să se îmbete, că metabolismul lui asimilează alcoolul ca pe apă.) Pe lângă asta, puțini sunt oamenii care recunosc atunci când își dau seama că au greșit, iar Tony o face, lucru pe care îl apreciez maxim. Ok, ca să fiu onestă până la capăt, până la urmă aș fi trădat în ultimul moment. Dar numai de dragul lui Bucky.

Una din marile bucurii pe care mi le-a oferit acest film, poate cea mai mare, a fost chiar faptul că Bucky Barnes, the Winter Soldier, a fost centrul gravitațional al întregii acțiuni. Bucky este noua mea pasiune Marvel. Încă nu mi-am dat seama de ce, dar m-a cucerit total, lucru teribil de curios pentru un personaj care vorbește atât de puțin și care își petrece marea majoritate a timpului uitându-se urât în diverse feluri. Și îi mai și lipsește o mână.

Cel mai grozav moment a fost, desigur, confruntarea celor două echipe, care e EYE-CANDY la superlativ.

Cel mai idiot moment e ăla în care Steve o sărută pe Sharon Carter, sub ochii lui Bucky și Sam, când Peggy nici nu se răcise bine în mormânt. Îmi venea să urlu. Complet deplasat și forțat.

Best New Act: Pantera, pentru că noul Spidey nu îmi place. Adică mi-a plăcut mult cum au scris și au introdus personajul, e 100% Spidey savuros și adorabil, dar numai cu masca pe față. Actorul nu îmi place deloc. Îl vreau pe Andrew Garfield înapoi.

Am mai zis asta o dată, dar trebuie s-o mai spun: mi-e dor de Thor și de Hulk.

Am fost totuși cam dezamăgită de cum au tratat regăsirea lui Steve cu Bucky. După șaptej de ani, câteva cafteli zdravene și o spălare de creier care i-au separat, după cât au suspinat unul după celălalt în Winter Soldier, mă așteptam la un bear hug din ăla lung și sănătos, să mai vărs și eu o mică lacrimă de emoție pe lângă toate alea vărsate de la oboseala de ochi. Dar nu. Marvel vrea să se joace cu mințile unei părți din fandom. Aruncă bucăți de oase de ros doar ca să aibă ce lua înapoi după aia. Grrr.

Mai am trei observații generale care îmi pun mintea pe moațe. Când e vorba de supereroi, avem cu toții disponibilitatea de a suspenda neîncrederea într-o măsură destul de mare. Nu mă deranjează să văd cum costumul lui Iron Man apare pe el de nicăieri și din nimic, cum se vindecă toți mereu indiferent cât de rău și-o iau, cum oprește Cap un elicopter care decolează șamd. Dar sunt totuși câteva aspecte peste care nu pot/nu știu să trec:

1: Tolba lui Clint pare să fie interminabilă. Pe bune acum, câte săgeți pot încăpea în mod realist într-o tolbă? Ce face când i se termină stocul?

2: Cum Dumnezeu pot zburda fetele alea în luptă cu buclele fluturând în vânt? Adică știu, coafura rezistă, dar niște suvițe de păr care ți-au intrat în ochi în momentul nepotrivit pot face diferența între viață și moarte, nu? Să fim serioși, o coafură corectă pentru război este asta: https://ro.pinterest.com/pin/172825704426820927/

La naiba, până și anticii știau asta :)) Uite: http://spartacus.wikia.com/wiki/File:Actress_-_Cynthia_Addai-Robinson_as_Naevia.jpg

Și precis că și Thor știe, că nu cred că pentru stil își leagă părul, de ce nu le învață și pe ele?

3: La cât scuipă băieții ăștia când și-o iau în bot, nu mă pot abține să nu mă întreb de fiecare dată în ce stare se presupune că e dantura lor. Mă obsedează problema asta, serios. Ce-i drept, Tony a atacat chiar în acest film subiectul, când i-a zis lui Steve ceva de genul "i just wanna kick you in your perfect teeth", deci s-ar înțelege de aici că și dinții rezistă, nu doar coafura. Dar asta a fost totuși înainte să se aleagă cu o căruță de pumni de metal în gură și să înceapă să scuipe chiar el chestii... hmm.

Și acum, întrebarea supremă: care e faza cu Jurnalul de Lugoj? Nu știu dacă a remarcat cineva, dar eu am făcut ochi de șoim la scenele din București și na, trec peste chestii mărunte cum ar fi numerele mașinilor necorespunzătoare, dar... Jurnalul de Lugoj? Adică serios, cum a putut să se strecoare așa ceva acolo? Sigur, nu mă aștept de la americani să meargă cu documentarea și atenția la detalii până în pânzele albe, dar tot încerc să îmi imaginez cum a putut Sebastian Stan să ia de pe o tarabă din București Jurnalul de Lugoj și să nu i se pară nimic suspect. Or fi adăugat scrisul ulterior, la postprocesare? Neuronii mei fac echilibristică pe subiectul ăsta de câteva zile încoace și o altă variantă mai plauzibilă nu am găsit. O fi genul de text care se adaugă cu CGI?

Iar acum că am punctat și problema existențială cea mai mare din tot filmul, cred că ar fi cazul să închei aici, ca să nu vă adorm de tot. Nu de alta, dar, vorba căpitanului, I could do this all day. :)

Vă las cu un mic articol care sper să vă facă și pe voi să râdeți cum am râs eu. Mai știți cum spuneam că Marvel se joacă cu mințile oamenilor și ei cad în capcană? Ia luați aici mostră (și cu ocazia asta vedeți și trailerul): http://comicsalliance.com/super-stucky-steve-bucky-civil-war-trailer/