Revelații după Comic Con

Avusesem planuri pentru ediția East European Comic Con de anul acesta. S-au dus de râpă şi am dat reset. De ceva vreme încoace tare multe planuri se duc de râpă și mă văd nevoită să recalculez și să reevaluez totul, rând pe rând. După ce renunțasem să mai prezint ceva la panelul Secției 14 (care a avut loc duminica, la 10:30, iar pentru detalii și raport v-o recomand pe Medara: http://taramuridenicaieri.ro/sectia-14-la-comic-con-o-incursiune-prin-eveniment/) nu am mai reușit nici să ajung fizic la eveniment. Ce s-a întâmplat în schimb foarte interesant și complet neașteptat a fost că am văzut joi seara un anunț de la HACBD cum că vor avea la stand o grămadă mare de comicsuri americane, aduse de la mama lor. În momentul ăla am simțit că îmi crește pulsul, că mai am puțin și sar prin tavan, iar în secunda doi am pus mâna pe telefon să îl anunț pe Vali că mâine facem pe dracu în patru și ne prezentăm la Comic Con la ora 5 să răscolim standul minune, că în weekend o să fie Civil War reloaded acolo și nu mai prindem nimic, iar eu am nevoie de busolă. Și tare bine am făcut.

E destul de greu de explicat reacția mea de entuziasm la anunțul acela. Nici acum nu îmi e clar ce-a fost în mintea mea. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că eu am o relație extrem, extrem de ciudată cu comicsurile. Când eram mică, mică de tot, ştiu că am frunzărit câteva reviste cu benzi desenate cu Mickey Mouse. Alea cu Pif nu le-am prins, m-am născut prea târziu pentru ele. Altceva nu ştiu să mai fi existat. Oricum, nu am cunoscut niciodată pe nimeni care să citească aşa ceva până de curând.

Cu toate astea, tot când eram mică şi eram mare trekkie şi înnebunită după supereroi şi chestii paranormale inventam poveşti SF cu personajele pe care le iubeam, dar sub formă de bandă desenată. Habar nu am de ce am făcut asta. Mi-o fi fost mai uşor să desenez decât să scriu? O fi fost mai ispititor desenul? Nu ştiu. Cert e că asta a fost prima formă în care am pus eu o poveste. Cândva, m-am oprit, nu ştiu când şi nu ştiu de ce. S-a pierdut totul în negura timpului. Şi am crescut. Am ajuns la şcoala de artă. Am primit atenţionări după atenţionări. „Toţi oamenii tăi arată ca nişte desene animate. Nu e bine. Fă-i cum trebuie.” (Ce mai făceam eu pe vremuri era şi să copiez în neştire imagini din cărţile Disney, deci chiar îmi făcusem nişte reflexe inacceptabile, în special la desenatul feţelor.) Aşa că am învăţat să desenez oameni cum trebuie şi m-am scuturat cât de bine am putut de felul greşit de a desena.

Nu mai ţin minte când am descoperit că serialele mele preferate din copilărie erau făcute după nişte benzi desenate dar cândva, prin liceu cred, m-am hotărât să cercetez problema, în special în legătură cu X-Men, preferaţii mei. Am ajuns repede cu botul pe labe. Mi-am dat seama că n-o să pot în vecii vecilor să mă pun în temă cum trebuie, că oricum nu am cum face rost de revistele alea, aşa că nici nu mai are sens să îmi bat capul, dar am rămas totuşi impresionată de ce imagini şi pagini din reviste am reuşit să găsesc atunci. Mi s-au părut nişte tâmpenii şi toată ideea de bandă desenată mi se părea o idioţenie în sine. După mine banda desenată ar fi trebuit să moară, în mod logic, odată cu apariţia desenelor animate. Nu puteam înţelege cine şi de ce ar vrea să urmărească o acţiune în sincope, nişte cadre de film măzgălite, de obicei urât, şi nu găseam nici un alt motiv cu sens pentru care cineva s-ar ocupa cu aşa ceva decât dacă de fapt ar vrea să facă un film, dar nu are buget, şi atunci se rezumă la desenat cadre din el.

Fast forward vreo 10 ani, până în 2014, când am ajuns la Atelierul SFF şi am dat de Marian Coman şi Harap Alb al lui. Am luat primele numere şi am fost fascinată, mi-a plăcut la nebunie povestea desenată, dar din momentul în care s-a terminat acţiunea pe care o ştiam deja, n-am mai putut urmări mare lucru. Am luat revista în continuare pentru că îmi place să mă uit la poze, chiar sunt foarte frumoase, dar nu sunt în stare să citesc efectiv şi să bag la cap ce se întâmplă. Mă pierd, iar apariţia unui număr la câte două luni nu ajută deloc. TFB mi-a plăcut şi mai mult, poate din cauză că interpretează basmul Tinereţe fără bătrâneţe în cadru SF, nu fantasy, ca HAC, dar, din nou, era o poveste pe care o ştiam deja.

La Comic Con am mai fost doar o singură dată, anul trecut, la panelul Amabasadorilor SF, şi m-am simţit atunci ca un turist european rătăcit într-un loc tare diferit şi exotic, gen Thailanda. Acum m-am simţit aproape ca o impostoare. M-am întrebat probabil de vreo 20 de ori ce naiba caut eu acolo, ca şi cum aş fi uitat că expediţia fusese de fapt iniţiativa mea, de unde cu câteva ore înainte mă perpeleam de parcă m-aş fi îmbarcat într-o excursie către nişte moaşte sfinte. (Asta îmi închipui, că nu ştiu cum e cu evlavia religioasă). După ceva timp am început să mă mai obişnuiesc cu mediul şi am trecut la ipostaza de copil mic care nu ştie nimic, dar cască ochii mari la toate cele, că poate învaţă ceva.

Aş vrea să pot descrie senzaţia pe care o ai când te trezeşti într-un loc care ţi-e în acelaşi timp şi familiar şi străin, unde e plin de oameni care sunt toţi de-acolo, de-ai casei, iar tu ai respectat dress code-ul (tricou cu Batman, în cazul meu) dar tot se vede de la o poştă că eşti intrus, şi te simţi, cum spuneam, un pic impostor. Dar tot e greu de descris, pentru că senzaţia nu se rezumă la atât – nici pe departe. Există şi zona aceea de familiar şi există şi zona de aspiraţie şi inspiraţie, pentru că nu ai cum să te intorci acasă fără o anume încărcătură specifică şi specială - şi nu mă refer doar la achiziţiile cărate în ghiozdan. Poate că sună exagerat, dar eu după seara aceea chiar m-am simţit un om puţin diferit.

Acum probabil vă întrebaţi cu toţii ce megacaptură oi fi făcut eu acolo. Ei bine, pomul lăudat nu a fost ce mă aşteptam. Au fost câteva cutii mari pline de reviste, dar complet amestecate într-un haos de necuprins şi nu am reuşit să scoatem nimic cu sens de acolo. Erau atât de multe titluri şi atât de disparate încât nu am putut pune cap la cap nimic şi nu ne-am dat seama nici dacă exista şansa să poţi strânge o poveste completă din oricare din titlurile prezente acolo, aşa că am plecat de acolo şi mai confuză decât venisem şi cu ochii în soare. Am dat însă fix peste ce aveam nevoie la standul Okian: un album Marvel Platinum cu Iron Man care conţine, zice Vali, ceea ce s-ar putea numi canon în ce îl priveşte pe Iron Man. Un fel de ABC, de sinteză, o privire asupra istoriei lui Iron Man de-a lungul deceniilor. Sunt tare curioasă să văd cum mă înţeleg cu volumul ăsta.

Pe de altă parte, am intrat în discuţii existențiale cu Vali legate de proiectul lui de bandă desenată și de feluritele mele idei și impresii. Am opus multă rezistență (el îmi tot dădea idei despre ce şi cum ar trebui să am în vedere ca să fac eu o bandă desenată, eu îi spuneam că nu mă interesează, el îmi spunea că ar trebui să învăţ photoshop, eu spuneam că nu mă interesează, el îmi spunea de ceva volum pe care trebuie să-l am la colecție, eu spuneam că nici nu mă gândesc să colecționez asa ceva, nu mă interesează :))...

…dar apoi, pe drum spre casă, am cugetat mult și am avut un fel de revelație. Un sentiment din acela pe cât de puternic pe atât de dubios, că parcă universul încearcă să îmi transmită ceva. Cred că am avut niște semne. Nu am încă nici un plan concret pentru viitorul apropiat, dar mă simt ca şi cum aş avea şi ştiu sigur că acum am de ce să mă agăţ. Am făcut rost de nişte repere. S-a dat iar totul peste cap, am dat reset din nou, în mod inexplicabil și paradoxal, nu am absolut nici o idee dacă mi-ar folosi în mod real treaba asta, dar până la urmă, și dacă singurul sens e să mă scoată din peioada dificilă prin care trec acum, tot o să merite. Cu vârf și îndesat.

Am luat un agent contagios de la Comic Con. Cred că scăpam, dacă nu avea de ce să se agate, dar a avut. Terenul era pregătit de multă vreme. Concluzie: schimbăm macazul. Pentru moment, gata cu literatura. Și gata cu stresul. E timpul să scoatem creioanele colorate de la naftalină.