Cariera mea de gamer şi consecinţele ei iremediabile

Când eram mică mă jucam mult pe calculator. Foarte mult. Bine, de fapt nu aş putea spune exact cât, dar ştiu sigur că petreceam muulte ore împreună cu Radu cu ochii lipiţi de monitor, grămadă pe tastatură, eu cu toţii muşchii tensionaţi, el cu limba scoasă (aşa face când se concentrează puternic la ceva), împuşcând draci în Heretic, culegând spice în Dune sau cotropind inamici în Age of Empires. Fenomenul începuse demult, atât de demult încât am apucat Prince of Persia în varianta originală, aia care rula în DOS. Ce vremuri...

Ţin minte pasiunea, ţin minte ambiţia, adrenalina... trebuie să recunosc că eu eram aia care mânca bătaie mai des când jucam unul contra celuilalt, chit că eram mai mare, iar când intra şi tata în reţea ne bătea pe amândoi de ne suna apa în cap. În joc, nu în realitate, să nu se înţeleagă greşit. Era mare distracţie, dar toată treaba asta s-a terminat subit, dacă nu mă înşel, în toamna în care am împlinit 14 ani.

Pe vremea aceea eram veterană înrăită Warcraft II şi începusem de curând Warcraft III Reign of Chaos. Trecusem de ceva plague cu Arthas, cu Jaina Proudmoore şi Uther nu-mai-ştiu-cum – momentul plague e ultimul pe care mi-l mai aduc aminte cât de cât, deşi ştiu sigur că trecusem bine de el. Şi asa se face că într-o noapte am visat o treabă interesantă. Eram pe o altă planetă, iar acolo totul, TOTUL arăta exact ca în Warcraft – şi decorul şi personajele, care aveau până şi aura aceea colorată proiectată pe jos în jurul lor, iar eu vedeam totul de sus, fix ca în joc. Personajele acelea erau atlanţi care fugiseră de pe pământ după cataclismul care le distrusese continentul, ajunseseră cumva pe planeta aceea locuibilă, şi acum îşi organizau forţele pentru explorarea şi stăpânirea noii planete. Sau poate erau urmaşi ai atlanţilor care se pregăteau după milenii să contacteze Pământul, după ce pierduseră atâta timp legătura cu el din motive necunoscute. De fapt nici nu mai ţin minte care a fost versiunea din vis şi până unde a mers. Cert e că toată imaginea m-a entuziasmat atât de tare încât m-am trezit dimineaţa cu convingerea de nezdruncinat că asta e o idee/ o poveste atât de grozavă, încât cineva trebuie s-o scrie. După câteva zile, timp în care am cântărit problema, m-am apucat şi de treabă.

Privind în urmă, momentul mi se pare teribil de amuzant. În primul rând, eu n-am ajuns niciodată să scriu nimic din povestea refugiaţilor de pe planeta aceea, nici nu mai ştiu nimic de ei şi nici mă aştept să mai aflu vreodată. Am luat-o pe total alte căi. În al doilea rând, singurul lucru din Warcraft pe care l-am preluat a fost numele Arthas, căruia mărturisesc că nu i-am găsit încă înlocuitor. În rest, povestea şi personajele nu au avut niciodată vreo legătură cu nimic din joc. Nebănuite sunt căile creativităţii. În al treilea rând, cred că numai un copil ar putea să pornească un asemenea demers în urma unui astfel de trigger. E nevoie de un anumit tip de entuziasm şi de o anumită doză de naivitate ca să crezi că te poţi lua la trântă cu o epopee întreagă, în loc să porneşti ca omul normal, cu proză scurtă şi poveşti simple. Dar hei, cui îi pasă de proza scurtă şi de poveştile simple? :)) Şi peste toate astea, ideea nici nu era mare brânză. Probabil de-asta am şi renunţat la ea în timp. Mai târziu am învăţat şi că, în pofida impresiei multor oameni, nu ideea e ceea ce face o poveste bună/deosebită, ci execuţia. Idei are multă lume, cu grămada, dar dacă nu sunt susţinute de o anume formă de transmitere a mesajului, ele nu devin literatură.

Ce e foarte interesant e că din momentul acela cariera mea de gamer s-a încheiat brusc şi pentru totdeauna. Nu mai aveam energie de investit în aşa ceva. O vreme am mai urmărit misiunile pe care le făcea Radu, dar cu timpul s-a dus şi curiozitatea asta. E ca şi cum scopul jocurilor în viaţa mea a fost să mă ducă la visul acela şi la decizia de după, apoi, ţelul fiind atins, nu şi-au mai avut rostul. E o situaţie tare ciudată, mai ales în contextul în care jocurile sunt considerate unul din motivele principale pentru care copiii se îndepărtează de literatură. Mă tot întreb cum şi de ce a putut avea loc la mine fenomenul invers.

Singura explicaţie care mi-a trecut prin minte până acum a fost faptul că, în jocul acela, am putut vedea efectiv personaje mişcând la ordinele mele. Am avut o doză de control asupra unor personaje care arătau a fi în carne şi oase, care aveau nume, prenume, istoric şi personalitate, fiind mai mult decât nişte simple siluete într-o armată largă sau nişte simple mâini înarmate, pe care le controlam de data asta într-un spaţiu 3D şi care urmau un fir narativ, nu mai erau doar o formaţiune de luptă care avea de explorat o hartă şi de ras inamicii de pe ea.

Nu am nici o siguranţă că ăsta e motivul şi nu altul. Totuşi, oricum ar fi, oricât de departe ar fi acum de mine universul acela, am un sentiment foarte greu de definit faţă de Warcraft. Nu e nostalgie, sunt convinsă, aşa cum sunt convinsă că nu aş mai putea acum să mă reapuc de jucat şi, cel mai probabil, niciodată în viitor, nici Warcraft, nici altceva. Dar simt că datorez ceva acestui joc, că mi-a deschis ochii spre un drum şi spre nişte porţi. Sigur, alţii au fost pilonii de bază pe care mi-am clădit structura de rezistenţă a poveştii, iar cu majoritatea, dacă nu chiar cu toţi, avusesem deja contact la vremea respectivă. Dar Warcraft a fost ultima picătură. Cea care a declanşat avalanşa.

Sâmbăta asta merg să văd filmul. Între timp am ajuns pafaristă în domeniu, am pierdut contactul cu lumea aceea de atâta vreme, încât nu mai am idee despre ce vorba în poveste. Recunosc numele unor personaje din film, dar nu mai ştiu de unde să le iau. Tocmai de asta, sunt probabil unul din cei mai curioşi oameni în legătură cu filmul, deşi, cu siguranţă, din alte motive decât majoritatea lumii. Iar suspansul e mare. AMR 4 zile.