Wacraft: The Beginning și perspectiva exterioară

Warcraft: The Beginning a fost pentru mine o mare surpriză plăcută. E drept că aveam niște așteptări destul de scăzute, dar oricum, nu mă pot plânge de prea multe.

Filmul excelează în primul rând la capitolul efecte speciale, iar când spun asta mă refer nu doar la faptul că sunt un nou vârf în domeniu, ci și că nu sunt gratuite, ci parte organică din poveste. Sunt minunate, sunt din belșug, vin și nu se mai termină, dar nu îți agresează ochii. N-am văzut nici un surplus, nimic nu pare exagerat. E posibil să fie și datorită faptului că eu sunt obișnuită de mult cu imagistica aceea, poate un privitor străin de jocuri ar avea nevoie de un interval de obișnuire, dar odată ce trece intervalul, scenele de luptă sunt superbe, magia arată grozav, iar orcii mi se par niște capodopere CGI. Săriți, vă rog, cu Oscarul pentru efecte. Acum!

La capitolul poveste începem să avem probleme, pentru că apar din când în când lacune. Pentru cei care cunosc tot lore-ul bănuiesc că asta nu e o problemă prea mare, dar pentru ceilalți poate deveni destul de supărător. De fapt, pentru cunoscători ar putea fi o problemă devierile de la lore, în privința cărora din lipsă de memorie și, parțial, de interes, nu pot să mă pronunț.

Oricum, am avut destul de des sentimentul că s-a sărit peste ceva. După puțină documentare ulterioară am aflat că la montaj s-a tăiat foarte mult, undeva spre o oră, lucru care ar putea să explice fenomenul. E destul de greu să dau exemple concrete fără să dau și spoilere, dar încerc totuși: nu este clar de ce a fost distrusă lumea orcilor. Am fost destul de atentă și totuși nu pot decât să presupun. (Răspunsul oficial e că magia Fel a fost cauza distrugerii, dar asta am aflat tot ulterior). Originea Garonei e neclară. Știm că vine dintr-o tabără de prizonieri, dar acolo cum și de ce a ajuns? Aparent e corcitură între om și orc, dar când și cum s-au mai intersectat orcii și oamenii ca să poată apărea corcituri între speciile lor? Inevitabil îți pui asemenea întrebări. S-ar putea crede că e un mister păstrat cu intenție pentru o continuare într-un film următor, dar din modul în care e prezentat totul, senzația care persistă la mine este cea de scăpare sau de neglijență. De asemenea îmi pare că oamenii iau decizia de a avea încredere în ea extrem de repezit, de unde apare iar senzația că ceva lipsește. Și tot așa. Un lucru e clar: dacă vrei să te bucuri complet de film trebuie să ai disponibilitatea să faci un pic de slalom printre găurile narative.

Eu am ales să trec peste asta și să mă bucur și, desigur, aștept cu maxim interes o versiune director's cut, în care îmi doresc să văd golurile umplute.

La capitolul personaje Khadgar nu prea m-a convins. Impresia de tânăr intern în prima săptămână de muncă pe care mi-o degajă contrastează cu abilitățile și cunoștințele pe care dovedește pe parcurs că le are. Garona iese și ea în evidență prin faptul că pare cumva neterminată, neînchegată. Restul personajelor importante (Lothar, Durotan, Gul'Dan, Medivh, Llane) au foarte mult farmec, fiecare în felul lui, iar dacă tot am ajuns aici trebuie să menționez neapărat și culmea adorabilității care e atinsă chiar în ultimul cadru, în care micul bebe orc e prezentat în prim plan, strâmbându-se furios și arătându-și colții.

Warcraft e genul de film născut să atragă critici și acuze. În general cam tot ce e construit ca blockbuster, înghite o căruță de bani și abundă în scene de acțiune și efecte speciale e pus la zid automat de o mare categorie de critici, și specializați și nespecializați. Warcraft atrage această atitudine cu atât mai mult cu cât pornește de la un joc unde povestea nu ocupă rolul central, ci funcționează doar ca structură pentru motivarea bătăliilor duse. Sigur, puteți să îmi spuneți despre poveștile grozave pe care le au multe jocuri și le are/le-a avut și Warcraft, dar eu mă raportez, la fel ca acest film, la acea epocă a începutului, în care, să fim serioși, cui îi păsa de poveste? Noi pentru adrenalina bătăliei ne jucam, că povești aveam în filme și în cărți. În timp jocurile au evoluat, lucru care era inevitabil, dar esența lor tot aia e. Și e motivul perfect pentru care te poți simți îndreptățit să te aștepți ca acest film să fie o mare superficialitate, un mare nimic spoit frumos, după ultimele manuale tehnice, făcut pentru gameri și cam atât.

Aș vrea să anunț pe această cale toți potențialii critici și pe oricine altcineva interesat că Warcraft nu sună a gol dacă ciocăni în el. Da, are păcate, le-am văzut, le-am menționat. Or mai fi și altele, că nu am stat să-i caut nod în papură. În general nu caut nod în papură, mi se pare neproductiv. Dar per total, e un film bine realizat și e un film cu o anume greutate. Nu ieși din sala de cinema țopăind vesel, pleci meditativ. Ai văzut și bune și rele. Unele așteptări/ dorințe au fost împlinite, altele nu. Mor și personaje negative și personaje pozitive. Privirea naratorului este foarte neutră, lucru admirabil. Și nu e neutră ca în Game of Thrones, reperul standard, pentru că acolo neutralitatea înseamnă că nu avem personaje pozitive și negative în sensul clasic, că toți au și calități și defecte, că te poți pune în pielea tuturor (bine, poate mai puțin în a lui Ramsay, dar asta e altă poveste). Trebuie să recunoaștem cu toții că tabăra bună și cea rea continuă să fie destul de bine definite, și că și naratorul și publicul favorizează cert unele personaje sau tabere. În Warcraft eu simt neutralitatea la un nivel mai înalt. Între orci și oameni nu simt că există favoriți, iar binele și răul sunt mai degrabă niște forțe, niște concepte care se pot manifesta în anumite condiții printr-un personaj sau altul. Nivelul de personificare al acestor forțe antagonice e mult scăzut față de ce ne-am obișnuit să vedem.

Sigur, asta e o perspectivă exterioară, din partea cuiva care a pierdut de mult contactul cu lore-ul și nu s-a mai documentat între timp. Enciclopedia Goran este însă mereu la zi cu informațiile și confirmă că există găuri, ba știe chiar și ce e cu Garona și confirmă că filmul nu lasă destule indicii. (Later edit: se pare că aici a fost totuși scăparea noastră, era o scenă care dădea indicii cu privire la părinții Garonei, dar la noi n-a cuplat; îi mulțumesc lui Ciprian Mitoceanu pentru observație).

Ce am mai văzut interesant e o paralelă evidentă cu situația actuală în plan internațional. Hoardele barbare formate din clanuri războinice intră clandestin în lumea în care mai multe rase trăiesc de mult timp în pace deplină și bunăstare. Hoardele vin de nevoie, pentru că lumea lor e distrusă, le trebuie teritorii noi care să le poată susține traiul, iar ei sunt complet îndreptățiți să le caute. Problema e că în mijlocul lor s-a dezvoltat o infecție gravă, liderul lor e infestat dincolo de scăpare și mai infectează din când în când și pe alții. Toxicitatea respectivă fură vieți și devastează tot în jur. Ea le-a distrus lumea și tot ea alimentează portalul care i-a adus în noua lume. Toxicitatea circulă între lumi și se găsea și în Azeroth, dar nu în formă activă, iar ceea ce aduc orcii cu ei din Draenor pune paie pe focul mocnit și pornește distrugeri și acolo. Nu e nevoie să mai intru în detalii, sună deja suficient de cunoscut, nu-i așa?

Eu aș lansa următoarea provocare: mergeți la film. Savurați-l. După ce îl vedeți gândiți-vă la o soluție. Azeroth e tărâmul nostru. Cum scăpăm de infecție? Cum readucem pacea? Ce facem cu orcii?

Apoi gândiți-vă așa: Europa e lumea noastră. Cum scăpăm de teroriști? Cum readucem liniștea și armonia? Ce facem cu refugiații?

Revedeți răspunsurile pentru prima situație. Coincid perfect cu cele referitoare la situația a doua? Întreb foarte serios. Coincid 100%?

Da, am intrat în politică, nu m-am putut abține, și știți de ce? Am un sentiment că în momentul în care privim o problemă din exterior ne e mai ușor vedem soluții mai... de bun simț, să spunem. Mai echilibrate. Dacă suntem noi direct implicați ne este mult mai ușor să punem patimă, să gândim mai mult emoțional decât logic, să lăsăm niște prejudecăți să ne ghideze mai mult sau mai puțin conștient și să ajungem mult mai rapid la atitudini extreme.

Până la urmă ăsta e rolul artei și rolul poveștilor: să ne ajute să vedem niște lucruri cunoscute dintr-o altă perspectivă sau să ne faciliteze accesul (virtual, ce-i drept, dar tot util) către niște experiențe care nu ne sunt cunoscute. Uneori metaforele sunt mai evidente, alteori mai subtile, oamenii le preferă pe unele sau pe altele și le percep uneori ca fiind potrivite sau nu chiar și în funcție de starea de moment. Mie metafora asta, intenționată sau nu, mi s-a părut foarte bună, iar realizarea ei asemenea.

În plus, am simițit amarul războiului care ucide în mod dureros de nedrept și de multe ori pur și simplu conjunctural. De exemplu, de obicei, personajele bune rămân în viață toate sau aproape toate. În Warcraft am identificat din start două bucăți carne de tun sigure și o alta potențială, toate trei s-au confirmat, dar o altă moarte importantă n-am prevăzut-o și a durut rău, mai ales că a fost și profund incorectă și umilitoare. Foarte puține filme mi-au mai lăsat niște sentimente atât de puternice pe asemenea teme, iar pe moment îmi vin în minte doar două: La vita e bella (http://www.imdb.com/title/tt0118799/ ) și Die Brücke (http://www.imdb.com/title/tt1119180/), ambele teribil de serioase și de dure.

Nu spun că Warcraft ar fi echivalent cu ele. Nu e. Dar e pe drum. Perspectiva mea exterioară semnalează clar că e ceva mai mult decât ce pare a fi la prima vedere. Mie una îmi satisface exigențele. Găurile narative se iartă momentan, iar eu aștept cuminte versiunea director's cut și mă bucur că am văzut versiunea asta la cinematograf în 3D. Merită!