Logan taie în carne vie, mai adânc ca niciodată

Pentru început, să stabilim un lucru indubitabil și nediscutabil: Patrick Stewart e nemuritor. Orice altceva credeți că vedeți sau auziți – it’s fake news. Deși acceptăm acest lucru drept adevăr irefutabil, este totuși greu și dureros să vedem un Patrick Stewart bătrân, decrepit, cu vocea tremurând. Desigur, trebuie să fie trucaje, în realitate el nu poate fi cu nici o secundă mai îmbătrânit decât era când a terminat ultimul episod din Star Trek TNG. Oricum ar fi, versiunea nonagenară a lui Charles Xavier din Logan e greu de privit.

De fapt, tot filmul e greu de privit, mai ales pentru mine, complet nepregătită psihic, fiindcă nu știam dinainte nimic altceva în afară de faptul că apare în el X-23. Eu merg la filmele cu eroi Marvel așa, automat, ca și cum aș fi abonată pe viață. De obicei tot ce știu e cum arată afișul, în cazuri extreme văd și un trailer din care uit aproape totul într-o săptămână. Pentru mine fiecare film de genul ăsta e Kinder cu surprize, iar din ăsta s-a nimerit să iasă o surpriză de proporții care s-a transformat într-un coșmar.

Logan pornește rău și continuă din rău în mai rău. Finalul în special e foarte rău. Cel mai rău. Pur și simplu inacceptabil. A nu se înțelege că e un film prost. Dimpotrivă, e extrem de bun. Dac-aș fi Academie, i-aș da Oscar. I-aș da mai multe de fapt, unul din ele cu drag și cu dedicație specială pentru Dafne Keen, care face la doar 11 ani un rol impresionant în condițiile în care nici nu-i auzi vocea până spre final, când Wolvie descoperă cu stupoare că fetița lui nu e mută, cum crezuse câteva zile întregi. Hugh Jackman și Patrick Stewart sunt și ei sublimi – și ni-i arată de data asta pe Logan și Xavier întregi, cum ni i-am dorit mereu să-i vedem. .

Problema e că eu nu suport tragediile decât la operă, și asta pentru că acolo nu-mi pasă deloc de poveste, că nu pentru aia mă duc. În schimb, o tragedie în care să fie implicat Wolverine, unul din eroii preferați pe care-l urmăresc de când eram un ghemotoc de om – asta e ceva peste puterile mele. Era să plâng de mai multe ori pe parcursul filmului, m-am abținut cu mari eforturi, la limită, iar eu sunt omul care a plâns la doar două filme în întreaga existență: la Edward Scissorhands și la ultimul episod din Spartacus: War of the Damned.

Dar să nu divagăm prea tare. Suntem în anul 2029 și mutanții au fost exterminați. Nu s-a mai născut niciunul de peste 20 de ani, cu excepția câtorva copii într-un laborator secret. Logan e șofer pe o limuzină și strânge bani pentru pensie și pentru medicamentele profesorului Xavier, pe care îl îngrijește împreună cu Caliban. Cei trei sunt ultimii mutanți în viață, iar planul lor de viitor e să cumpere o barcă și să plece în larg cu ea, astfel încât Xavier să fie departe de lume și crizele lui să nu mai facă victime. Profesorul e bolnav, iar creierul lui scăpat de sub control e o armă de distrugere în masă. Idealurile lor au fost dărâmate, de munca lor s-a ales praful de pe tobă. Cu Caliban nu sunt suficient de familiarizată ca să pot emite judecăți, dar nici Logan nici Xavier nu ar fi trebuit să ajungă într-un asemenea hal.

Colac peste pupăză, Logan a fost cumva otrăvit, a început să îmbătrânească, iar capacitatea de a se vindeca e în scădere. Lucrurile se strică definitiv în momentul în care primește o comandă pe o distanță neobișnuit de lungă: trebuie să preia o fetiță fugită din Mexic și s-o ducă până în Canada. Micuța Laura se dovedește a fi fiica lui (X-23 cea originală e o clonă, dar trecem cu vederea) și e urmărită de niște răi care vor s-o extermine fiindcă au renunțat la proiectul prin care au creat-o și au nevoie să își șteargă toate urmele. Ea și ceilalți copii mutanți creați în laborator sunt prea umani, insuficient de controlabili, nepotriviți cu profilul de mașină de ucis de care au răii nevoie. Venind vorba de mașini de ucis: violența e multă și cruntă, cum n-am mai văzut până acum în nici un film de gen. Deadpool a fost singurul cu creieri și mațe împrăștiate la vedere, dar în contextul acela de comedie ele nu aveau nici un sfert din valoarea pe care o au aici. În Deadpool erau pur divertisment, aici cad greu, dar just, ca sarea în bucate.

Adevărata doză de sinistru derivă însă din alte două aspecte.

Unu, Logan nu e un simplu personaj într-un film, două sau nouă. E Wolverine. Nu e Leo di Caprio murind în Titanic. E eroul cu care au crescut mai multe generații. Grecii antici își aveau semizeii. Românii din alte vremuri l-au avut pe Greuceanu. Noi îi avem pe Logan și gașca lui. Supereroii ăștia generează basmele contemporane, ei compun panteonul modern. Ei întrupează credințele, speranțele și fricile noastre. Ei sunt oglinzile noastre. Iar dacă Logan dă să moară, asta înseamnă că nici noi nu ne simțim prea bine.

Doi, toată seria de filme X-Men de la Fox a fost un spanac, un ghiveci însăilat fără nici o planficare serioasă pe termen lung. Am mai scris anul trecut despre haosul căruia trebuie să-i facă față mutanții mei iubiți. Cu toată lipsa de unitate a filmelor de până acum, Logan e totuși la ani-lumină distanță de celelalte. Joacă în altă ligă din punct de vedere calitativ, e dark și e R (un fel de “interzis sub 12 ani”) – dar adevărata natură a diferenței între acest film și celelalte o prinzi în scena în care Logan descoperă că adresa la care se presupunea că fetița va fi preluată de cineva care o va ține în siguranță era complet fictivă, fiind preluată dintr-o revistă de benzi desenate cu X-Men. În momentul ăla te lovește sentimentul crunt că toate filmele de dinainte sunt echivalentul revistelor pe care le citește Laura, iar Logan, care a fost acolo, îi spune fără menajamente că din poveștile alea s-au întâmplat în realitate doar un sfert, iar sfertul ăla s-a întâmplat oricum diferit.

Printre rânduri, mai spune următoarele: oameni buni, tot ce ați văzut despre noi din anul 2000 încoace sunt doar povești pentru copii, exagerate, cosmetizate, puternic modificate. This is the real shit: ceea ce vedeți acum. Asta e realitatea. Hai să lăsăm poveștile și să ne uităm la ea. Nu există supereroi. Există doar niște oameni care și-au dat viața încercând să facă lumea un loc mai bun. Și au eșuat. Noi ăștia care-am supraviețuit ne ducem rănile cum putem și trăim însingurați și ascunși în condiții dezolante, mult sub cele la care s-ar fi zis că am putea ajunge cu potențialul nostru. Poate vă veți descurca voi mai bine.

Ok, duc fata în Canada. E copil, are nevoie să creadă. E puternică, va supraviețui, poate va reuși ea ce n-am reușit eu, dar are nevoie deocamdată de iluzia asta. Când îți iubești copilul, alte opțiuni pur și simplu nu există. Fie, o să iau cursa asta lungă, oricâte riscuri ar comporta. Doar că, ce să vezi, de la granița mexicană până la cea canadiană, Statele Unite sunt ca un fel de închisoare în aer liber din care nu știi cum să fugi mai repede și mai pe nesimțite și-n care nu mai știi ce să mănânci, că tot porumbul e modificat genetic și nu mai iese din el decât sirop. Sună cumva cunoscut? Simțiți și voi cum începe să se strângă lațul, așa-i? Well, cum spuneam, this is the real shit. Și da, de data asta înjur. Suntem în realitate și realitatea nu e PG-13.