Beauty and the Beast, o ocazie ratată

Urmăresc remakeurile Disney din 2010 încoace (chiar de la început, de la Alice) și de fiecare dată am simțit un progres față de filmele originale. Un suflu nou, o perspectivă, imagine sau chiar poveste nouă (vai, Maleficent!), chiar și Cinderella cea tradițională a fost un pas mare înainte – Cate Blanchett într-o formă de zile mari, spectacol vizual incomparabil cu ce a putut oferi cel din 1950, povestea spusă cum trebuie, fără devierile și superficialitatea originalului. Cu alte cuvinte, am văzut rostul remakeurilor.

Beauty and the Beast nu aduce însă nimic. Narativ este o reproducere fidelă a animației clasice, cu o serie de modificări minore care fie sunt din start irelevante fie nu sunt dezvoltate într-atât cât să conteze. Să zicem că trecem peste. Vorba aia, if it ain't broken, don't fix it. Provocarea cea mare apărea oricum la nivel vizual, și aici vine și durerea cea mare.

Prin tranziția de la desen tradițional la 3D, actori și CGI, filmul ar fi trebuit să câștige sau cel puțin să păstreze nivelul. Beauty and the Beast câștigă la decoruri, dar în mod surprinzător, printr-un design defectuos, pierde enorm la personaje. Cum s-a reușit performanța asta? Ignorând două dintre regulile de bază ale animației, care, culmea, și-au avut originea chiar în studiourile Disney, acum niște zeci de ani. Atunci când vrei personaje expresive, le mărești trăsăturile feței cât poți de mult. Atunci când le vrei adorabile, le apropii proporțiile cât mai mult de cele ale unui bebeluș. Aruncați un ochi aici: http://www.mirror.co.uk/news/ampp3d/how-disney-make-characters-damn-4627340

Cu toate învățăturile astea, în anul 2017, expresia bestiei se pierde înecată în blană. Coarnele au parte de o îmbunătățire, sunt mari și cu o formă elegantă, dar ochii, nasul și gura (sau botul) sunt toate în regres. Luați și comparați bestia asta: http://movieweb.com/beauty-beast-trailer-international-2017-disney/
cu asta: http://movies.disney.com.au/beauty-and-the-beast-gallery?image_id=52f536020a172d5ba8008130

Desenul are colții mai mari, ochii mai mari și în contrast cromatic puternic cu blana, blana are și ea contraste de culoare (sprâncene stufoase mai deschise, în jurul ochilor mai închis, etc.). Bestia actuală e aproape monocromă. Ochii lui Cogsworth se pierd printre cifre, iar fața lui Lumiere... n-o vezi aproape deloc. Dacă ai la îndemână imagini cu toate personajele nonumane în ambele variante poți face analiza asta pentru fiecare, ajungând la aceleași concluzii. În galeria de mai sus îi găsiți pe toți desenați, iar mai jos vedeți în colțurile afișelor varianta din film:

http://www.today.com/series/family-entertainment/new-beauty-beast-posters-are-here-they-re-perfect-t107455

Cred că în afară de cuier și de cățelul-taburet, care nu aveau față nici înainte, tot personalul castelului își pierde în diverse grade expresia facială, până la anihilare totală. Ajungi să îi simți doar prin voce și volumetrie, sau siluetă, dacă putem vorbi de așa ceva.

Revenind la poveste, schimbările sunt multe, mărunte și inutile. Relativ notabile ar fi absența cântecului Human Again, adăugarea unor scene pentru smuls suspine cu bătut din gene, recitare de poezii și dor de mame moarte, și excesul de zel în corectitudine politică. Regizorul Bill Condon a adus niște negri în locuri neașteptate în peisajul francez provincial de secol 18 (Plumette, bibliotecarul și mulți figuranți) și a avut grijă să înțeleagă și ultimul prost că LeFou e gay. În absența unui cântec și în corectitudinea politică nu văd o problemă, nici n-ajută, nici nu strică, dar decizia de a umple jumătatea de oră suplimentară pe care a avut-o față de animație cu chestiuni de natură sentimentală fără valoare adăugată mi se pare foarte prost inspirată.

Oricât marketing ai face în jurul unui trandafir, asta nu schimbă faptul că Disney excelează atunci când pune accentul pe comic, pe muzică și pe personajele nonumane, care își fac treaba cu brio chiar și atunci când sunt secundare și necuvântătoare (vezi Pascal și Maximus din Tangled). Atunci când se afundă prea mult în povestea de dragoste și se ia prea tare în serios, își pierde mult din savoare (vezi Pocahontas). În animațiile clasice, povestea de dragoste se rezolvă în câteva scene scurte pe la început și apoi într-un cântec undeva după minutul 40. Restul e distracție și aventură. Kiss the Girl e unul din cele mai bune momente muzicale Disney mulțumită lui Sebastian și a faunei marine, nu lui Ariel și Eric.

Sarea și piperul din relația lui Aladdin cu Jasmine e Genie (duhul din lampă) care intervine tot timpul, ba cu un sfat, ba cu o înțepătură, ba cu un reflector.

Jumătate din Can You Feel the Love Tonight e recitalul tragicomic al prietenilor lui Simba, Timon și Pumba.

În loc să se îndrepte spre așa ceva, filmul nostru adaugă scene în care îi pune pe Bestie și pe Belle să recite poezii (serioase, nu amuzante) și să citească din Romeo și Julieta. Singuri. Really, Disney?

Deplasarea accentului de la comedie la treburi sentimentale serioase ar fi fost o mișcare extraordinară dacă ar fi și abordat serios problematica respectivă. Povestea inițială tratează superficial niște teme mai spinoase decât trandafirul ăla multiubit și marketat, care ar fi meritat pe deplin să fie dezvoltate.

Frumusețea se găsește în interior? Foarte bine. Hai să vorbim și despre cum începe exteriorul să reflecte acel interior de la un punct încolo. În fond, corpul e o casă pentru minte și suflet, și îl modelăm în limitele pe care le avem, și cu intenție și fără, din neglijență, așa cum ne modelăm interioarele camerelor sau fațadele caselor în care locuim.

Dar despre felul în care o femeie se îndrăgostește de o persoană cu profil de abuzator, care o închide, o bruschează, urlă la ea, îi interzice să își vadă familia, ce părere aveți? E în regulă? Dacă da, nu clarificăm puțin condițiile în care ar fi în regulă?

Sau hai să vorbim despre ideea conform căreia iubirea schimbă oamenii. De fapt, asta e ideea centrală a poveștii, asta urmărim: felul în care bestia se transformă sub influența lui Belle. Eu cred că de regulă oamenii nu se schimbă în esența lor, ci devin din ce în ce mai mult ei înșiși, pe măsură ce se descoperă pe sine. Michelangelo spunea că munca unui sculptor este să dezgroape formele pe care piatra le conține deja. Așa cred eu că face viața: ne dăltuiește și ne erodează până ne face să ne dezvelim din ce în ce mai mult miezul. Nu cred că poți face o schimbare dacă germenii ei nu există deja în tine. Poți schimba un stil de viață, niște maniere sau un mod de interacțiune în diverse situații, dar ați cunoscut vreodată un mincinos care a devenit om onest? Ați cunoscut vreun misogin care a început să respecte femeile? Vreun nesimțit care să devină respectuos și atent? Vreun om arogant care să devină modest? (În mod autentic, desigur.) Eu încă nu. Nu aș îndrăzni să spun că e imposibil, dar cred că trebuie să fie extraordinar de rar. În general, credința că iubirea schimbă oameni sau rezolvă probleme e una toxică. Iubirea poate funcționa ca motor sau catalizator pentru schimbare, dar nu singură, în virtutea intensității și autenticității ei, ci numai într-un sistem și în anumite condiții. Fără asemenea amendamente, eu mă uit chiorâș și la Bestie și la Belle.

Întâmplător, problema asta e atinsă vag, cu un fulg din coada lui Plumette, când Mrs. Potts îi spune lui Belle că ei țin la stăpân și le pasă de el fiindcă a ajuns ce a ajuns datorită tatălui său, care l-a învățat să fie un nemernic, iar ei se simt vinovați că nu au intervenit. Dar cum așa? Singurul angajat de acolo care ar fi putut să-și facă mustrări de conștiință pentru asta (și doar parțial) ar fi fost o eventuală guvernantă, dacă ar fi existat una. Nu administratorul moșiei, nu bucătarul, grădinarul sau vreo menajeră. Iar explicația asta vine ca răspuns când Belle o întreabă de ce mai sunt ei calzi și grijulii cu un stăpân atât de rău și violent. Doar că nu avea nimeni nevoie de o explicație pentru asta, atâta timp cât revenirea lor la forma umană depinde total de transformarea stăpânului și nici unul din ei nu are vreo perspectivă de viață în afara castelului cât timp blestemul e activ. Așa că informația asta e nelalocul ei în context și nu punctează de fapt nimic. Nu aveam nevoie de asta, ci de niște dovezi clare că natura bestiei era fundamental bună, că atunci când a fost blestemat era într-o perioadă proastă, în derivă, iar blestemul l-a aruncat într-o amărăciune din care n-a avut forța și ocazia să iasă până la apariția lui Belle. Știm că se poate. Maleficent a reușit o evoluție foarte credibilă bine-> rău-> bine. Dar la ea prima fază bine -> rău n-a fost expediată într-o singură replică, și aceea eșuată undeva pe lângă țintă.

Una peste alta, Disney ar fi avut o ocazie grozavă de a săpa puțin mai în profunzime, de a aduce niște amendamente utile învățăturilor moralizatoare pe care se presupune că le oferă Belle și bestia ei, o perspectivă mai completă, dar a ratat-o.

Există totuși ceva ce i-a reușit în mod excepțional, surclasând vechiul film: Gaston. Vai, Gaston! Vreau un spin-off cu Gaston!! Unde-a fost Luke Evans ăsta până acum? E prima dată câd aud de el și jur că fură fiecare cadru în care apare! Mai vrem, mai vrem!