Labirintul nopții – cronică de cenaclu

Vineri seara Secția 14 s-a reunit din nou. A fost a treia întâlnire din 2016 și cred că merită să menționez că am pornit anul cu formula de cenaclu puțin schimbată. La prima întâlnire am avut un invitat inedit, despre care a scris colega mea aici: http://taramuridenicaieri.ro/sectia-14-o-citatie-diferita/, la a doua i-am avut invitați pe Deea Sterea si Șerban Andrei Mazilu de la editura Crux Publishing. De data asta am avut-o printre noi pe Ana Maria Negrilă.

1

E un pas înainte frumos și important. În primul rând schimbarea de formulă în sine este un progres, ca orice experiență nouă. Avem în urmă un an de cenacluri regulate, din două în două săptămâni, ritm care uneori părea de-a dreptul nebunesc, mai ales că au fost destul de multe situații în care s-au discutat câte două proze în aceeași ședință.

Pentru cine nu știe, formula noastră este destul de diferită față de cea a cenaclurilor clasice. Noi discutăm numai pe texte citite integral, trimise în prealabil pe mail. Autorul citește la întâlnire doar un fragment, ca exercițiu de lectură publică, iar apoi fiecare dintre noi dă feedback pe textul întreg. De acum înainte se întâmplă însă două treburi diferite: pe de o parte, ritmul cenaclurilor se va schimba. Mai mulți dintre noi am lăsat în urmă elanul tinereții și zvâcnirile creative de început și, după testarea inițială a forțelor, ne-am înscris pe orbita unor proiecte de mai mare amploare (a se citi romane). De altfel, unii dintre noi oricum nu se simțiseră niciodată prea confortabil în proza scurtă. Mai ales eu.

Pe de altă parte, Secția își deschide porțile în mod oficial și consecvent pentru a întâlni și alte figuri importante din lumea literară și a face schimb de experiență. Astfel treaba devine și mai interesantă și mai serioasă. La cenaclul cu Crux nu am putut să particip, însă faptul că vineri am avut-o printre noi pe Ana Maria Negrilă a fost un element inedit și foarte interesant. Îmi place la nebunie să văd cum persoane din afara cercului nostru vin și se integrează la ședințele noastre, intrând în joc automat, ca și cum ar fi fost dintotdeauna parte din el. Realitatea e că să arunci un text spre critică și apoi să asculți timp de câteva ore critică nu e chiar o bagatelă. E textul tău, copilașul tău. Îți trebuie niște mușchi anume ca să știi cum s-o iei și îți trebuie și o anume viziune și experiență ca să știi cum să oferi critica respectivă. Faptul că alte persoane care chiar sunt profesioniste în domeniu, sau chiar și invitați aspiranți, cum a fost Maximiljen de la Rey, se prind în horă în felul ăsta e o dovadă pentru mine că ce facem e ok, că are sens.

În afară de asta, mai punem la socoteală faptul că de un an de zile am ajuns să ne cunoaștem unii altora stilurile de critică. Cam știm ce și cui îi place, cine ce apreciază, știm cine se uită după virgule, cine e atent la treburile tehnice, cine tinde să empatizeze cu un anume tip de personaje, cine caută mister sau cui îi plac lucrurile explicate în cel mai mic detaliu. O perspectivă nouă poate aduce ceva în plus și neașteptat. Spre exemplu, printre alte aspecte, cu Ana Maria Negrilă am putut ajunge cu discuția într-o zonă foarte gramaticală și de mare schepsis pentru unii, lucru care s-a întâmplat pentru prima dată într-un cenaclu și care pe mine m-a bucurat mult. Așa scriitori cum suntem, ne-am despărțit totuși de gramatică de atâta timp încât s-au uitat extrem de multe lucruri care de la un punct încolo se dovedesc importante când vrei să scrii.

Victima acestei ședințe a fost MAD (Mihai Alexandru Dincă) și trebuie să spun că a scăpat ușor. Se mai întâmplă, mai ales când ești MAD și când vii doar cu jumătate dintr-un text mai lung. Vom vedea data viitoare cât din ce a promis va livra Labirintul nopții, proza de aventuri marțiene din care am gustat acum. Până atunci, ascuțim furcile și topoarele.