În recenzii să ne tăiem sau în critică să ne spintecăm?

De câteva zile începusem să notez idei în vederea unor articole despre recenziile de carte: aspecte legate de etică sau morală, de corectitudinea exprimării, de formulări mai mult sau mai puțin potrivite, ce e util într-o recenzie și ce nu-și are locul acolo (spoilere, de exemplu!). Am avut inițiativa asta în urma ultimei întâlniri a blogosferei de carte din București, la care au venit și reprezentanți ai câtorva edituri, fiindcă una din temele aduse în discuție (previzibilă, de altfel) a fost calitatea recenziilor, care deseori lasă de dorit. În urma discuțiilor aprinse care au apărut ulterior în comunitatea SFF (ezit să o numesc fandom ), am simțit nevoia să abordez subiectul recenziilor pornind din alt punct decât plănuiam inițial.

Se pare că în comunitatea noastră apar periodic persoane (nu aceleași mereu) care pun în discuție dreptul, căderea sau competența bloggerilor de a emite opinii despre cărți, pe motiv că nu au studiile necesare, n-au citit destul, fac mai mult rău pentru că perpetuează idei greșite și scad nivelul culturii, nu i-a certificat nimeni, etc.

Pentru început s-o luăm așa: cărțile de beletristică nu sunt rocket science. Ele sunt, în esență, povești. Poveștile există pentru ca oamenii să se raporteze la ele, câștigând ceva din acest proces: informații, idei la care să mediteze, divertisment, vocabular îmbogățit, catharsis... ce vreți voi. Oricine poate să prezinte modul în care s-a raportat el la o poveste atâta timp cât nu e analfabet funcțional.

Există multe moduri în care pot fi transmise părerile despre cărți. Jurnale sau însemnări de lectură, opinii în comentarii online, recenzii, critică. Fiecare are limbajul lui, standardele lui, utilitatea lui și nu le poți judeca după aceleași criterii. Toate se desfășoară pe tot spectrul calitativ, de la foarte bun la foarte prost. Un simplu comentariu la un articol poate fi foarte bun, dacă e scris coerent, îngrijit, dacă e bine argumentat, dacă aduce o informație în completare. La polul opus, cu câtă încredere poți investi un articol de critică literară al cărui autor a fost atât de superficial și neglijent încât a scris greșit numele personajelor sau chiar titlul cărții?

Cu toate astea, nu poți compara comentariul cu articolul critic. Nu poți compara nici recenzia unui cititor pasionat care vrea să recomande o carte cu articolul unui specialist care s-a documentat trei luni studiind lucrări de specialitate și a scris cinci drafturi până și-a fundamentat analiza și a ajuns mulțumit de rezultat. Toate aceste opinii reprezintă feedback oferit autorilor și editurilor, care au nevoie de feedback de toate tipurile, pe canale cât mai diverse, pentru a ajunge la cât mai multă lume și a-și orienta planul editorial în funcție de reacțiile pieței. Le sunt de mare folos chiar și recomandările nescrise, făcute la nivel personal. Evident, în ce privește feedback-ul scris, e de dorit ca opiniile să vină de la persoane care pot scrie la un nivel calitativ cât mai înalt și în care au încredere cât mai mulți cititori.

Da, știu că e plin netul de articole din care reiese că cititorul n-a înțeles nimic din lectura respectivă. Am văzut și eu bloggeri care scriu despre SF și fantasy fără să poată face diferența între cele două sau care nu stăpânesc bine limba română la nivel de ortografie, gramatică sau semantică.

Da, informațiile incorecte propagate de cititori neavizați și cu o cultură generală insuficientă pot dăuna, indiferent dacă vorbim de o ignoranță inocentă (să zicem, un licean care a devenit pasionat de lectură abia anul trecut și e încă în proces de descoperire a lumii literare, dar e atât de entuziasmat încât a început să și scrie despre ce citește), fie că vorbim de ignoranța neglijentă, autosuficientă a cuiva care crede că știe deja destule și nu are impulsul de a mai crește, de a se documenta, sau măcar curiozitatea necesară pentru a verifica lucruri de care nu e complet sigur.

Da, avem și bloggeri care nu publică opinii oneste, ci „adaptate” în funcție de diverse interese, sau care mint în alte feluri (se prezintă sau își prezintă textele drept altceva decât sunt, preiau cuvintele altora dându-le drept ale lor, scriu despre cărți pe care nu le-au citit integral, etc). Evident, nici aceștia nu sunt o prezență benefică, dimpotrivă. Dar să nu uităm că și criticii sunt susceptibili acestor derapaje, fiindcă ele țin de caracterul omului și nu de studii sau competențe.

Acea lume ideală în care toți cititorii oferă doar opinii oneste, avizate, argumentate și scrise într-o limbă română fluentă, corectă și, bineînțeles, cu diacritice, este exact așa: ideală. Utopică, poftim. Tot într-o lume ideală, critica de specialitate și recenziile publicate pe blogurile cititorilor, cu comentarii cu tot, ar trebui să fie surse de informare complementare. În lumea reală, întâlnim susținători ai criticii de nivel academic care cred că cititorii care nu au o pregătire comparabilă cu a lor ar trebui să se abțină de la a se exprima sau care au impresia că oricine scrie despre cărți pe un blog se erijează în critic literar sau are ambiția să devină unul.

Orice ai încerca, nu vei putea niciodată să elimini complet toxicitatea din mediul online, indiferent că vorbim de troli, colportori de știri false sau bloggeri inculți și nesinceri. Pe aceștia nu poți nici să-i educi până ajung la nivelul dorit și nici să militezi pentru reducerea tuturor la tăcere doar pentru că unii fac prostii, chiar dacă se întâmplă să ai dreptate și respectivii chiar fac prostii. Poți doar să reduci într-o anume măsură amploarea fenomenului, cu instrumentele pe care le ai la dispoziție. Le gestionezi comentariile nepotrivite pe site-urile pe care le administrezi, nu îi inviți pe scenă la dezbaterile tale, nu le mai trimiți cărțile tale gratis pentru recenzii, îi expui când îi prinzi cu ocaua mică... Cu ignoranții autosuficienți vei fi probabil nevoit să procedezi asemănător. În schimb, printre inocenți pot fi persoane cu potențial de dezvoltare cu care s-ar putea să poți lucra la un moment dat. De altfel, blogosfera are întâlniri atât "interne" cât și cu invitați din tabăra producătorilor de carte tocmai ca să facă schimb de experiență și să evolueze.

Nu oricine are o opinie trebuie să o și spună, dar poate s-o spună dacă vrea, și e îndreptățit s-o facă. De fapt, nu prea există trebuie aici. Chiar și în cazul în care te-ar obliga un contract să îți expui opinia despre un produs sau altul, acel contract îl semnezi din proprie inițiativă. Nici nu avem nevoie de toate opiniile, ne sunt suficiente unele relevante, sincere și reprezentative. Sursele emitente de opinii se decantează singure, în timp, în funcție de valoarea conținutului lor (credibilitate, utilitate, calitatea argumentației, etc. ) și în funcție de discernământul publicului. O sursă relevantă e urmărită și promovată, una mincinoasă sau slabă calitativ e lăsată să cadă în uitare sau decredibilizată. Iar acest proces de cernere are loc pentru orice furnizor de opinii, indiferent din ce categorie face parte: comentator ocazional, blogger, critic, editor, etc.

Dacă am sugera că bloggerii, cât de buni ar fi ei pe segmentul lor, ar face bine să tacă și să lase aprecierile cărților în seama criticilor literari, ar fi ca și cum am susține că Sia ar trebui să se lase de muzică și să-i predea scena Angelei Gheorghiu. Practic, o comparație între mere și pere. Iar o argumentație care-și susține ideile comparând mere sănătoase cu pere stricate, punând pleava blogosferei față în față cu spuma criticii, numai fair nu ar fi. Chiar e nevoie de asemenea comparații forțate pentru semnalarea unor probleme care se pot găsi, de altfel, în ambele ogrăzi?

Cred că atâta timp cât suntem sinceri și nu batem câmpii în afirmațiile pe care le facem, e loc pentru toți sub soare. Iar dacă se dovedește că nu sunt suficiente scaune ca să poată sta jos comod și cei recent sosiți în gașca noastră veselă, la IKEA e plin și nu-s neapărat scumpe.