Hârtiile masculului sau cum să faci din rahat bici

Nu știam cine e Silviu Gherman. Nici acum nu mi-e prea clar. M-a întrebat un amic recent dacă îl cunosc și dacă l-am citit. Era curios ce părere am despre el și/sau despre ce scrie, fiindcă el îl știe de diliu.

Și-așa s-a făcut că romanul lui Gherman, Hârtiile masculului, a urcat brusc în topul listei de lectură, după ce a zăcut acolo pe o poziție complet incertă vreo doi ani. Mă atrăseseră titlul și coperta. Se pare că instinctul meu nu a dat greș de data asta. Cred că tocmai am terminat de citit o mare operă cu șanse majore de a deveni lectura anului. Și suntem abia în martie.

Trebuie să punctez de la început niște lucruri: având în vedere că am descoperit relativ recent (ca o naivă ce sunt) că există în lume persoane pentru care scenele de sex din 50 Shades sunt scârboase și că, din câte se pare, limitele de toleranță ale oamenilor la diverse subiecte sunt muult mai diferite decât mă așteptam, vă rog să luați opinia mea cu rezerve. Această carte care mie mi se pare absolut minunată nu este chiar pentru oricine și e foarte posibil ca unora să le întoarcă stomacul pe dos.

În primul rând, are la început o scenă de sex destul de... nu știu cum. Eu am râs cu poftă când am citit-o, dar percepția va fi tare diferită de la un cititor la altul. Cred că dacă treci de aia e safe și mai departe. În mod probabil neașteptat, este de fapt singura scenă de sex din toată cartea, însă după ea urmează mult, mult rahat. Fecale, la propriu. Dar și mult umor. Satiră socială. O lume unică. Imaginație cât cuprinde.

Ca să îi spunem pe nume, e un scenariu postapocaliptic, construit în jurul unui blocaj în faza de dezvoltare sadic-anală și, posibil, al unui complex de castrare. (zice amuzat, mai în glumă, mai în serios, psihologul amator din mine). Lumea se limitează la vechiul oraș Cledu, ale cărui granițe sunt păzite de burbaci, și în jurul căruia se află un fel de sălbăticie cu fiare periculoase, aricii-de-sânge. Populația orașului e compusă din cledane (femele nemuritoare așa zis perfecte), masculi (specie de sclavi inferioară intelectual și fizic, inclusiv prin înălțime), croace (femele inferioare cledanelor, pe care le servesc, dar superioare masculilor), fuscubrahi (o specie simpatică, dar tare greu de descris, de ființe care par scoase din tablourile suprarealiste, deci din nou, un mic indicator către chestii freudiene) și burbaci, santinelele care par a fi doar ceva mai mult decât niște vegetale. Peste toți ăștia tronează măiastră Elisabeta Rakowicz, perfecțiunea întruchipată, singura supraviețuitoare a apocalipsei și cea care i-a creat pe toți ceilalți cu ajutorul unor mașini gemotice.

Universul este unul încremenit în timp (în opinia Elisabetei, istoria e cea care a dus în trecut la dezastru, așa că nu mai trebuie înregistrată ca atare). Memoria cledanelor, ca și a Elisabetei, suferă. Funcțiile umane în general sunt alterate, practic umanitatea așa cum o știm nu mai există, iar reproducerea sexuată a dispărut. Nu mai există decât o mașină gemotică funcțională care nu poate scoate decât croace, masculi și pisici (slavă domnului, pisicile n-au dispărut! De fapt, cumva nici nu e de mirare). Trebuie reparată și dezvoltată, se fac cercetări, dar populația rămâne încă sub spectrul unei noi distrugeri, de data asta finale, pentru că nimeni nu are un plan pentru ce va fi când se va strica mașina care reciclează materialul gemotic.

Mi se pare interesant cum toată povestea mi-a dat destul de devreme un aer de piesă de teatru, lucru care a căpătat o nouă semnificație de pe la capitolul 9 încolo (dar nu vă spun de ce, ha! Trebuie să citiți voi!).

Mi s-a părut sublim felul în care defilau toate prin fața ochilor mei, fiindcă de la prima pagină deja vedeam peisajul clar, atât de clar încât am un impuls aproape inexplicabil de a desena tot, tot, tot. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva, dar văd totul atât de clar, încât aș putea face desen animat din cartea asta. Una e să vezi niște lucruri, alta e să le vezi în așa fel, încât să nu simți imaginea desăvârșită decât după ce ajungi cu ea pe hârtie. Și da, timpul meu este extrem de limitat, dar până la urmă cred că tot nu mă voi putea abține și voi încerca niște schițe. E mult prea tentant. Mi se pare de-a dreptul fascinant și felul în care o lume întreagă a fost redusă la niște aspecte care efectiv spun totul. Nu e nevoie de mai mult. E o reducere la esență. Pruțul, arta creată la nesfârșit din excremente de coloscatoidă pentru un unic consumator etern, Elisabeta Rakowicz. Arta creată pentru a satisface aceleași și aceleași capricii, ridicată la rang înalt de autoritatea supremă, care până la urmă e totuși doar un rahat ambalat frumos. Sună cunoscut, nu-i așa? Au avut loc distrugeri în oraș și acum toate arată rău? Nici o problemă, redefinim standardele estetice prin decret și gata, totul e frumos din nou. Comentariile Elisabetei Rakowicz sunt de o savoare extraordinară. Principiul subtil al științei se lasă întrezărit cu coada ochiului de câteva ori. Discursurile și planurile masculului protagonist sunt teribil de amuzante. De fapt, o mulțime de lucruri sunt teribil de amuzante, singura umbră care dă târcoale și pe care de altfel o simți aproape mereu bântuind pe undeva prin culise, este depresia. Atât de des pomenită, dă întregii povești tonalități de comedie neagră. Când faci depresie împotriva Elisabetei Rakowicz, e motiv de reciclare.

Adevărul e că sunt atâtea idei care îmi plutesc în minte în legătură cu cartea asta, încât mi-e extraordinar de greu să le ordonez cum trebuie și să scot în evidență tot ce aș vrea. Mă depășește. Cine știe, poate astea sunt semnalmentele unei mari opere de artă. Tot așa, am observat și cum celelalte recenzii pe care le-am găsit pe net remarcă lucruri foarte diferite. În funcție de experiența de viață a fiecăruia, povestea poate fi citită în feluri extrem de diverse. Cineva vorbea de exemplu despre o reflectare a comunismului. Da, de acord, de ce nu? Eu nu m-aș fi gândit la asta, dar eu n-am prins comunismul. Altcineva, nu mai știu unde, vorbea de matriarhat. Eu zic că e femdom, matriarhatul e total altceva. Mi se pare chiar amuzant să te gândești la matriarhat când femelele nu pot fi mame, pentru că, remember? a dispărut înmulțirea sexuată, aici sexul e doar pentru amuzament, și nu există nici familii. Dar, din nou, fiecare cu reprezentările și impresiile lui.

Așa că poate cel mai bine ar fi să închei aici teoriile, să recomand cu mare căldură cartea tuturor persoanelor care nu se scârbesc prea ușor, și să vă mai spun doar o chestie de ordin mai tehnic: e scrisă superb! Simplu, foarte simplu, dar textul e superb în această simplitate a lui. Și are și acea calitate grozavă de a conține multe cuvinte inventate și foarte evocatoare și un limbaj atent construit. Ia ziceți, la ce vă duc cu gândul, din punct de vedere acustic, cuvinte gen croacă, pruț, coloscatoidă sau burbac? Mai sunt cuvintele stâlcite (gemotică, bonbă, spionie, motorolă). Mai sunt numele delicioase (doamna Cici, doamna Minuzin-Ștrassky, zisă și Mini, generăleasa Famke Zibeliade Fisher, echipa Biruința Cărnii, comisia Oprobriu Mare, etc.). Discursurile sonore, scrise pe puncte, cu mare aplomb, încheiate cu „vă rog să n-o mai lălăim.” Ce să mai spun? E un festin.

Și-acum o să fac o treabă tare, tare ciudată și o să dau niște citate, așa, pentru bucuria sufletului. Nu e genul meu, dar de data asta chiar merită. Ia luați aici, de la croace citire:

„Ce treabă avem noi cu făcutul de electrică? Noi suntem tehniciene mediciniste de mașină. E sub demnitatea noastră. (...) În concluzie, raportăm un defect procesual în formularea teoretică: nu știm exact ce e aia electrică. Deci nu putem să facem baterii. Cel mult o riglă mare de lemn. Lăsați-ne în pace.”

De la Elisabeta Rakowicz:

„Subliniez pentru a mia oară importanța ambalajului, pentru că DEGEABA CREEZI CEVA FRUMOS, DACĂ NU ȘTII CUM SĂ-L AMBALEZI.”

„Nu era nevoie ca acest pruț, acest comentariu mucalit și plin de spirit la adresa vieții, să fie prea strălucitor sau prea bogat în nuanțe, căci VIAȚA POATE AVEA O INFINITATE DE CULORI, DAR DIN COMBINAȚIA LOR REZULTĂ ÎNTOTDEAUNA UN CAFENIU MURDAR.”

Și un ultim sfat de mare valoare, de prin manualele masculului Fritz:

„Modalitatea cea mai corectă de a crea un pruț valoros stă în aplicarea principiului subtil al științei. Cât de important este el. Principiul vine și pleacă, râde și plânge, este și nu este și așa mai departe. Totuși, la fel cum unu și cu unu fac doi (și, în contextul potrivit, trei) vom considera știința un instrument vital pentru arta pruțului. Dacă lucrătorul nu știe ce conține un excrement de coloscatoidă, să clipească din ochi. Dacă lucrătorul nu are talent la decartare, să fumeze o țigară. Dacă nu știe să coaguleze, să fluiere. Și dacă primește ceva imposibil de făcut, lucrătorul să vorbească mult, foarte mult, fiindcă atunci problema se va prăbuși sub mulțimea vorbelor și totul va fi în regulă și așa mai departe, cine are urechi de auzit să audă, în general e bine să purtăm salopete albastre.”