Experimentul anului 2016

Am ajuns la butoane!! În sfârșit, după atâtea suișuri și coborâșuri, am ajuns la butoane. Probabil ați dedus oricum mulți dintre voi – siteul meu e încă în lucru. De-aia arată așa cum arată și de-aia am postat atât de rar. Am ajuns aici abia acum din cauza unei ambiții nebune de a avea un site 100% al meu, nu un wordpress sau blogger, cum are tot omu, pentru că (nu?) eu sunt mai cu moț, mie nu îmi e de ajuns chestia aia pe care o are toată lumea, îmi trebuie ceva extradeosebit. Vom vedea cât de extradeosebit o să ajungă să fie și să arate, deocamdată e funcțional, și asta datorită unui extrafrate cu superputeri care a scris totul de la zero într-o păcătoasă de versiune neactualizată de php, chit că e prima oară în viață când face așa ceva. (Așa că, vă rog, o mică rundă de aplauze pentru Radu).

În timpul în care el a lucrat (niște luni de zile) mie mi-au trecut prin cap o tonă de lucruri pe care le voiam aici. Ideile concrete păreau deopotrivă cu ambițiile. Ironic, acum, aflată în fața paginii și a designului încă foarte urât, mă găsesc semiblocată. E cam ca atunci când ești înainte de examen și simți că ai uitat tot ce ai pregătit. Totuși, nu sunt la examen, iar pregătirile mele sunt discutabile, lucru care mă face foarte curioasă să văd ce va ieși în continuare. O parte din mine e convinsă că o să creeze un colțișor de net absolut minunat, cealaltă se întreabă dacă jumătatea ei convinsă de minuni nu e cumva inconștientă și nu și-a pus fratele la muncă silnică degeaba. Cert e că ambele părți au pus popcornul la făcut și se pregătesc de spectacol.

Adevărul e că ideea unui site mare și frumos plin de poze și tablouri și povești interesante îmi bântuia într-un colț întunecat al minții de nu mai țin minte când, dar nu o luasem în considerare pentru că, na, cine sunt eu să am site? Nimeni. De ceva timp însă mi-a venit mintea la cap și m-am prins că, ce să vezi, lucrurile se întâmplă dacă le faci tu să se întâmple și nu trebuie să fii neapărat persoană importantă ca să ai un site frumos și important. Oricum, catalizatorul final care a dus la materializarea intenției a fost până la urmă Secția 14, cu tot ce înseamnă ea: publicarea, grupul de suport, impulsul comun de a deveni jucători pe piața de SFF… și nu în ultimul rând Oliviu Crâznic, care ne-a încurajat de la început să fim cât mai prezenți în online.

Mai este însă un lucru care a contribuit mult la imaginea pe care o am eu despre ce va fi locul ăsta și de care mi-am dat seama abia de curând. Prin 2012 (cred, nu mai știu sigur) am dat peste o recenzie la Detergentul Veronicăi Roth. Eu citesc rarisim YA, iar în cazul ăsta mi-a sărit în ochi faptul că autoarea era cu un an mai mică decât mine, avea vreo 23 atunci, parcă, iar seria ei era deja best-seller într-o mie de țări și urma să fie ecranizată. Trebuia neapărat să văd ce poate și cum a ajuns o tipă de-o vârstă cu mine fenomen mondial. Am citit primele două volume. Din al doilea nu mai țin minte nimic. Pe al treilea nu intenționez să îl mai citesc, măcar pentru faptul că mi-e prea lene să mă repun la punct cu ce s-a întâmplat în volumul doi. Clar, nu e de mine. Dar, mai important de atât, i-am citit blogul de la vremea respectivă. Acolo ea povestea tot felul de experiențe din viața ei literară, câte ceva din ce mai învăța pe la facultate, diverse lucruri care la vremea respectivă pentru mine însemnau ceva. Am aflat astfel cu șoc și groază, de exemplu, că un volum YA are voie să aibă undeva între 80 000 – 90 000 de cuvinte pentru că pur și simplu atâta trebuie să aibă, dacă are mai multe înseamnă că ai lungit ciorba aiurea și trebuie să începi să tai. Ce fain, nu? Nu vă spun ce nod am simțit în gât când mai venea și cu exemple de cum scurta propoziții ca să elimine surplusul.

Mult din ce povestește ea acolo nu este aplicabil la noi în țară, sunt mult prea multe diferențe între noi și ei. Totuși, am găsit lucruri care mi-au dat de gândit. Sigur, există o grămadă de siteuri cu sfaturi pentru scriitori și mă plimbasem deja prin diverse, dar cumva nu-mi rămânea în minte mai nimic și nu mă legam de nimic. Ce avea ea acolo era, în schimb, o mărturie foarte personală, a unui începător care era încă în școală, lucra la primul proiect, și care ulterior chiar a reușit. Era ceea ce se cheamă success story. Și m-a prins. Cred că de atunci îmi tot plutea undeva în subconștient ideea de cum ar fi dacă aș face eu așa ceva? Dacă m-aș apuca eu să scriu despre experiența mea literară? Atunci, sigur, nu prea avea sens, dar în ultima vreme chiar am adunat ceva semnificativ și sunt destul de convinsă că am ce împărtăși.

Dar să nu vă lăsați păcăliți, că n-o să fac siteul ăsta exclusiv literar. Nici gând. Dacă vă uitați mai sus, mai găsiți niște cuvinte cheie, și anume poze și tablouri. Și cine mai știe ce, că nici eu nu știu . Anul ăsta derulez un experiment, iar moșia virtuală proaspăt îngrădită și afânată e cheia de boltă în exeprimentul respectiv.

Să considerăm astfel cele spuse drept introducere și urare de bun venit pe moșie. După vreo 4 alte postări, știu, dar trebuia să pun măcar niște semințe în grădină și să las să înceapă să crească ceva, să nu chem lumea-ntr-un câmp gol, așa-i?

Pe lângă asta, pentru că un om deosebit mi-a spus să pun mereu și poze, pentru că majoritatea oamenilor nu citesc deloc postări fără poze, iar înțelepciunea internautică de facebook îmi spune că pisicile sunt cele care atrag cea mai mare atenție și strâng cele mai multe likeuri, luați aici poză cu mine și cu o pisicuță. E de la un atelier Crux cu Dan Radoiu, din noiembrie.

Pe curând!