Hoțul cuantic sau cum poate ajunge hard SF-ul eye candy

Coperta cu hoțul cel foarte sexy

Anul de lectură 2016 a început deosebit. Se pare că în fiecare lună am dat peste câte ceva care mi s-a părut absolut mindblowing. În ianuarie a fost Transformarea lui Martin Lake, de Jeff Vandermeer. În februarie Hârtiile masculului, despre care am și scris. Luna asta e Hoțul cuantic. După el urmează alte două despre care știu sigur că sunt mindblowing, că le am de recitit (de data asta cu maximă atenție) pentru documentare. Dar să nu deviem.

Am avut un sentiment foarte bun de cand am auzit de cartea asta, o fi acel al șaselea simț al meu care funcționează și la cărți. Am avut un sentiment și mai bun când am văzut cum arată ediția de la Nemira, mai ales că o așteptam de ceva timp. (O promiseseră de mult și mă întrebam de ce tot întârzie să apară). O să râdeți de mine, dar va trebui să mă abțin mult să nu perorez în mod exagerat despre coperta aia. Nu am crezut că l-aș putea aprecia vreodată atât pe Tudor Popa, nu îmi plăcea deloc stilul lui, dar uite că în noul design pe care l-a implementat editura în primăvara trecută, începând fix cu Hoțul cuantic, e realmente de top. Coperta asta e atât de frumoasă, că mi-a rămas lipită de retină din secunda zero. De ce am citit cartea abia acum, e o lungă poveste pe care probabil o s-o spun altă dată. Dar o aveam lipită de retină. E eye candy și se potrivește extraordinar de bine, pentru că și conținutul e la fel.

Poate părea un pic ciudat să vorbesc despre o carte în termenii în care omul normal ar vorbi despre un film, dar pentru mine la început a fost desenul, implicit imaginea, scrisul a venit ulterior. Sunt o ființă predominant vizuală, traduc totul în și din imagini/filme și unul din criteriile cele mai importante după care evaluez o carte este claritatea și calitatea filmelor pe care le văd când o citesc. Pe scala asta, Hoțul e carte de Oscar pentru imagine, decor și efecte speciale. Și costume. La naiba, și pentru regie, de ce nu? Și pentru rolul principal, dacă ți-l imaginezi cu ochii minții pe tipul de pe copertă... :)) Totul arată absolut de-men-ți-al.

Zice lumea, din câte am văzut, că ar fi o carte densă care îți pune mintea la bătaie bine de tot, pentru că te aruncă în vârtejul unei lumi complet diferite fără nici un fel de introducere sau explicații. Iar lumea aia e plină de concepte tehnice care te-ar putea băga în ceață. Cred. Eu nu am simțit eforturi mentale în sensul ăsta, dar le-am resimțit din greu în ultima parte a cărții. Nu că aș ști să explic cum trebuie toate chestiile tehnice pomenite, că nu știu. Pe unele le intuiesc și e de ajuns, la altele nici nu simt (simțeam?) nevoia să mă lămuresc în detaliu. Nu aș crede că partea științifică ar pune probleme, decât în măsura în care unii ar fi poate deranjați de densitatea mare a unor termeni și noțiuni.

Ce mi-a pus însă mintea pe moațe a fost povestea în sine. Nu am intenția de a rezuma subiectul așa cum nu am chef să povestesc în linii mari nici care sunt coordonatele lumii. Nu de alta, dar ocup spațiul cu lucruri pe care e mai fain să le descopere omul citind. În privința poveștii însă trebuie să spun, ca să știți la ce v-ați înhăma, că e o cursă printre ițe din ce în ce mai încâlcite. Pe mai multe niveluri, personajele se controlează (sau cred că se controlează) unele pe altele, controlează informațiile din domeniul public, sistemul social, infracționalitatea și ce mai vreți. Fiecare e pe alt nivel în tot procesul ăsta, dar nivelul ăla devine pe parcurs din ce în ce mai neclar, naiba mai știe cine face jocurile în realitate, cine și la ce are acces și ce grade de libertate are în acțiunile lui. Ca să încurce lucrurile și mai mult, planurile narative se tot schimbă, sărim de la un personaj la altul, sărim de la narațiunea la persoana I (Jean le Flambeur) la cea la persoana a IIIa (restul personajelor), ba mai plonjăm de câteva ori și prin trecut. Până la un punct merge. Dincolo de punctul ăla (care deja nu mai țin minte care era) creierii mei prăjiți de migrene n-au mai putut ține pasul cu toate. Simt nevoia să recitesc, și asta cu creionul în mână, să pun totul pe hârtie, pe o schemă, să mă asigur cât pot că am dedus și înțeles ce trebuie. Ce v-am zis mai sus de reprezentările vizuale? When all else fails, eu mă apuc și desenez. Altfel aș fi pierdută. Sigur, mi-ar plăcea foarte mult și varianta în care se oferă altcineva care a citit să îmi explice ce a înțeles și să ne confruntăm opiniile, dacă mai e cazul. Mai puțin efort din partea mea.

Altfel, ce face Rajaniemi în cartea astea, cu mult stil și la fel de multă îndrăzneală, e să ia niște șabloane, chiar niște clișee, ca s-o spun la modul dur, și să țeasă în jurul lor o rețea atât de eficientă, încât să merite și să te facă să le accepți. Și ăsta e unul din motivele pentru care spun că e eye candy, ca un film, pentru că are genul de motive și personaje scoase dintr-un blockbuster american, care prin definiție e făcut să-ți ia ochii. Jean le Flambeur e până la urmă un fel de supererou (m-a dus cu gândul și la Wolverine, și la Monte Cristo), Mieli cu toate dotările ei postumane e și mai și – minunile cuanticii îi proiectează pe amândoi undeva la limita magiei. Mieli e, desigur, partenera de acțiune cu care are chimia aia clasică... Perhonen, nava ei, este personajul secundar nonuman adorabil din Disney – genul de peștișor Fabius al micii sirene. Sau poate crabul Sebastian, că ăla era multilateral dezvoltat. Isidore Beautrelet e un fel de Sherlock. Orașul mișcător și arhitectura lui mi-au dat niște flashbackuri din Inception. Timpul ca monedă de schimb l-am văzut și în distopia aia ratată cu Justin Timberlake. Dar nu deranjează, că aici ideea e tratată ca lumea, integrată cum trebuie. Avem și o revelație din aia tip Star Wars, care cred că e singurul lucru care nu mi-a plăcut. Poate tocmai pentru că e Star Wars. În fine, ați prins ideea, e cocktailul suprem.

Ce e însă extrem de fain e că sub nivelul ăsta, să-i zicem comercial, se ascund o mie și una de alte referințe și idei care dau greutate poveștii, care te trimit la documentare, sau care te agață. Îți înfometează neuronii și îți fac mintea să ceară mai multe. Eu am prins unele referințe și sunt convinsă că sunt atât de multe încât fiecare cititor, în funcție de cultură și preferințe, prinde și savurează altceva, și nu mă refer doar la aspectele tehnice. Se pare că Isidore a fost inspirat de un anume Arsene Lupin, al cărui nume mi-a mai trecut pe la urechi, dar habar nu aveam cine ar fi. Mie mi-a mirosit a Sherlock. Tot așa sunt convinsă că multe alte lucruri îmi scapă sau nici nu îmi trec prin cap. Pe de altă parte, în țara asta în care aproape nimeni nu mai învață istorie și aproape nimeni în afară de o parte din fetele care dau la limbi străine nu mai dă vreo atenție francezei, mă întreb câtă lume își dă seama de la început ce aia Oubliette? Sau câtă lume știe, de exemplu, că Ilmatar nu e un nume inventat, ci o zeiță veritabilă? De fapt, oare câți știu cum se pronunță corect numele autorului sau că toți ăia din Oort au nume finlandeze și nu invenții? Sau alta, poate și mai dură: cine știe ce-i aia Unruh? Încercăm altfel: cine bănuiește ce ar putea fi? Fără google, se înțelege! Fără exomemorie! :)

Partea tristă e că dacă n-o să am răspunsuri și idei, nu voi ști niciodată dacă ați tăcut pentru că habar n-aveți ce-i aia sau nu ați citit cartea și n-aveți în baza a ce să faceți presupuneri. Sau pur și nu vă pasă de “sondajul” meu. Dar mi-ar plăcea teribil un schimb de opinii intens cu oameni care au citit. Uite ce fraieră sunt, dacă citeam și eu cartea atunci când am luat-o n-aș fi ratat clubul de lectură Nemira în care s-a discutat și aș fi avut parte de chestia asta. Învățătură de minte pentru viitor. Până atunci, mă înclin în fața unei opere de mare maestru. Și vă îndemn să citiți, să cercetați și apoi să faceți și voi la fel.